La 18 ani de la Revoluţie, şi tot nu avem curajul să spunem lucrurilor pe nume.

La 18 ani de la Revoluţie, şi tot ne împărţim maniheistic în două-trei tabere:

 «N-a fost, dom'le, nici o revoluţie, a fost o loviluţie, că au furat-o Iliescu şi ai lui!»

 «Sigur c-a fost o Revoluţie, păcat că au furat-o Iliescu şi ai lui!»

 «Cine naiba să mai ştie ce-a fost şi cu bulibăşeala din decembrie...»

Varianta a treia se poate ataşa primeia, aşa că tot acolo ajungem.

Hai să fim serioşi. Lucrurile sunt mai nuanţate.

În primul rând, că a fost o revoluţie, dar una provocată.

Numai un naiv îşi poate imagina că i-a durut undeva pe un număr suficient de mare de cetăţeni de soarta obscurului pastor reformat Tökes. Nu au reacţionat românii la nedreptăţi mai mari, fie comise asupra unor persoane publice (de care se mai ocupa Europa Liberă şi alte posturi străine, dar în ţară se făceau cu toţii că nu ştiu, nu cunosc), fie comise asupra unor cetăţeni oarecare, dar mult mai grave — cum a fost asasinarea lui Gheorghe Ursu în 1985.

Acum să fim încă şi mai serioşi. Polonezii s-au revoltat în masă la asasinarea lui Jerzy Popielusko în 1984, dar tot nu au clintit regimul (e drept că Gorbaciov nu era încă prim-secretar al PCUS). Mămăliga românească nu numai că nu putea exploda aşa de uşor, de la o minoră nedreptate de care-i durea pe toţi în cot, dar nici chiar vecinătatea unor ţări mai liberale nu-i putea determina pe timişoreni să se răzvrătească.

Să fie clar, Tökes era un nimeni — afară poate de cazul în care era agent străin.

Ţara noastră a fost întotdeauna ţara fabulaţiilor ridicate la rang de adevăr binecunoscut — vă mai amintiţi cum după incidentele de la Ploieşti şi căderea în dizgraţie a lui Păunescu, cum toţi «ştiam» că acestuia i s-ar fi «spălat creierul»? —, aşa că trebuie să luăm cu multă precauţie povestea celor 3000 de Lada pline de «turişti» sovietici care ar fi făcut şi dres, şi aşa mai departe. Cu toate acestea... o provocare a existat!

Nu trebuie uitat că românii s-au revoltat o singură dată după Valea Jiului, în august 1977, şi anume pe 15 noiembrie 1987, la Braşov. Atunci, mii de oameni s-au revoltat în mod spontan, şi nu de dragul lui Ursu, ci de foame, frig şi întuneric, în condiţiile în care tovarăşa prim-secretar judeţean era o criminală mai mare decât Ana Pauker.

Şi nu s-a mai întâmplat nimic. Poate şi pentru că România a fost întotdeauna formată din Capitală şi «provincie», iar a doua era complet deconectată de centru. Nimic nu se putea dărâma «la centru» doar pentru că nu ştiu ce se întâmpla «la ăia, acolo». Deportări, persecuţii, uitare. Conformism. Cui să-i pese?

Ca bucureştean nativ, cunosc prea bine sentimentul că «totul se întâmplă la Bucureşti».

Nu achiesez la nici o teorie a conspiraţiei, dar în mod evident rămăsesem codaşii Europei. Trebuia cumva împins ceva, doar-doar s-or mişca şi românii ăia fricoşi.

Cea mai raţională explicaţie ar fi aceea că într-adevăr au existat provocări din partea unor servicii străine atunci, la Timişoara. Ce i se întâmplase lui Tökes era o bagatelă, iarna era blândă, de ce s-ar fi revoltat românii tocmai atunci? Nu aşteptam oare cu toţii ca KGB-ul lui Gorbaciov să-l asasineze de capul lui pe Ceaşcă?

O tulburare oarecare trebuia să se întâmple pe post de catalizator şi chiar declanşator. Spărgătorii de vitrine, dacă au existat, nu cred că au fost provocatori ai Securităţii, ci poate ai Securităţii altor ţări «vecine şi prietene».

Pe de altă parte, negreşit a existat şi o trădare a unei anumite părţi a Securităţii, altminteri chiar că se lăsa cu zeci de mii de morţi, şi nu numai la Timişoara, dar şi în Piaţa Palatului. Nu luaţi de bun ce vedeţi prin filmele proaste, căci efectul real al descărcării unui încărcător în plină mulţime este fix ăsta: zeci şi zeci de morţi.

Situaţia a fost încă şi mai şi: cum era implauzibil ca Bucureştiul să explodeze de la o răscoală locală pe chestia că nu ştiu ce le-au facut Miliţia şi Securitatea unora care mureau de grija unui pastor reacţionar şi nesimţit (s-a văzut ulterior cât de dobitoc este individul), a trebuit plusat cu veşti îngrozitoare, cu tentă de Auschwitz.

Şi aşa a fost găsit papagalul de William Totok, care a preluat pe nemestecate gogoriţa celor 60000 de morţi, şi a propagat-o prin Europa Liberă!

Cum de nu l-a întrebat nimeni pe William Totok de la cine a aflat această pretinsă informaţie?

Cum de nu l-a întrebat nimeni pe William Totok cum de brusc a putut vorbi la telefon cu Europa Liberă, tocmai în acele zile de stare de necesitate?

Cum de nu s-a întrebat nimeni cine dracu' putea să facă o astfel de numărătoare tocmai în clipele alea? (Dobitoci furăm, doamne, dobitoci.)

BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale (ultima cu oarece precauţie), toate au retransmis «ştirea» cu privire la cei 60000 de morţi, fără să mai aştepte confirmarea dintr-o a doua sau a treia sursă, pentru că nu exista decât o singură sursă: William Totok, pe care nimeni nu l-a întrebat de unde ştie ceea ce pretindea că ştie, iar Europa Liberă a preluat «ştirea» cu mare bucurie!

Alte dovezi că Revoluţia a fost provocată de elemente care aparţin unor «servicii», străine sau nu? Vă mai dau câteva.

 Nu au existat cei 60000 de morţi, şi de altfel ar fi fost şi imposibil de comis un astfel de masacru într-un timp aşa de scurt. Îmi şi imaginez 200000 de oameni revoltaţi de grija lui Tökes, din care Armata şi Securitatea să fi omorât 60000...)

 Fratele meu a fost la acea «mare adunare populară» la care Ceauşescu a fost challenged. Ei bine, nu numai că «simulatoarele» cu zgomot de AKM nu erau dispozitive de diversiune menite să împrăştie populaţia, ci erau chiar elemente de provocare! Exact când vociferările din mulţime trebuiau să înceapă (care a fost primul?!), de pe străduţele laterale au apărut tineri atletici, cu alură identică (compatibili cu ideea de «turişti sovietici»), care s-au infiltrat printre demonstranţi. Există oameni care au văzut asta fiind acolo!

 De mai multă vreme, în Bucureşti TVR1 emitea color numai pe frecvenţa canalului 4 OIRT, deşi emiţătorul era relativ slab, iar pe frecvenţa canalului 2 OIRT, cu emisie de la Casa Scânteii, se emitea numai alb-negru. Ştiu cu precizie asta pentru că ori de câte ori ştiam că programul nu este în culori, comutam Telecolorul pe frecvenţa canalului 2, ca să am imaginea impecabilă. Se ştie că existau condiţiile tehnice ca şi acest canal să emită color (se făcuseră şi probe pe un episod din serialul «Ghepardul», cu rezultate excelente), dar din raţiuni de economie de energie fusese lăsat alb-negru. Ei bine, imediat înainte de «Mircea, fă-te că lucrezi», pe canalul 2 a apărut mira color, iar în continuare revoluţia a fost transmisă în culori de ambele emiţătoare! Să nu mi se spună că principala grijă a tehnicienilor în acele momente de teroare şi incertitudine a fost să «elibereze de tiranie echipamentele color», care necesitau şi ele o preîncălzire şi calibrare!

 De fapt, ce s-a dorit a fost ca evenimentele să ajungă să facă înconjurul planetei. La câte gloanţe s-au tras aiurea, era foarte simplu (oricărui «terorist» sau descreierat i-ar fi reuşit) să dezafectezi prin împuşcare antenele de pe Palatul Telefoanelor, care transmiteau semnalul către releul de la Coştila, de unde a fost preluat mai apoi de sateliţii Eurovision! Cu siguranţă că ministrul Pintilie ştia el ceva... şi cu siguranţă că agenturili nu au vrut ca «spectacolul» să nu poată fi televizat, altminteri la ce bun să se mai verse atâta sânge, să se dea foc la Biblioteca Universitară, şi tot ce-a mai fost pe-acolo?

Ar mai fi indicii, dar nu le mai ţin minte.

Ţin însă minte că nu s-a strigat de la început «Jos comunismul!», ci numai «Jos Ceauşescu!». Oamenii voiau un «socialism cu faţă umană», voiau mâncare, lumină, căldură, butelii, benzină, circulaţie liberă nu numai într-o duminică din două, libertatea cuvântului, libertatea circulaţiei, dar nu erau prea mulţi care să se gândească taman atunci la pluripartidism, şi încă şi mai puţini care să se viseze mari magnaţi îmbogăţiţi îmtr-un capitalism adevărat. Ar fi cazul să fie fiecare cinstit cu el însuşi şi să recunoască la ce se gândeau în acele clipe!

Într-adevăr, Gorbaciov părea un lider luminat (şi era un om cinstit şi sincer), care de altfel permisese să se întâmple toate dimprejurul nostru, fără ca trupele sovietice să intervină.

Într-adevăr, Europa Liberă lansase ideea unui «comunist de omenie», un «posibil Gorbaciov românesc», persecutat la Editura Tehnică. Ion Iliescu a ajuns în faţă fără să vrea, şi probabil fără să-şi poată imagina ce avea să urmeze!

Fraza cu întinarea idealurilor socialismului nu m-a şocat defel în acel context. Nu uitaţi că noi ştiam de liberalizările care se produseseră în majoritatea ţărilor vecine şi prietene, liberalizări care ni se păreau uluitoare pentru orice ţară care nu era Iugoslavia! Doar Europa Liberă ne povestise cum în alte ţări cu regimuri de democraţie populară oamenii puteau avea ateliere şi ferme, iar în Polonia (parcă) tocmai se «dăduse liber» la a fi patron peste un număr e până la 300 de oameni! Nu-mi venea să-mi cred urechilor.

A, şi se mai spunea că în RDG se găseşte ananas la aprozar.

Bun, aşadar poporul s-a raliat unei mişcări pe care nimeni nu ştia cum a început, exasperat în mod artificial de o pleiadă de zvonuri şi informaţii false, de la 60000 de morţi şi până la toate otrăvirile de ape şi toate cele. A fost o revoluţie ciudată. În care Tökes a fost doar un pion manipulat, servind unui anume scop.

Având în vedere tot ce-a urmat, pare tot mai clar astăzi că Ion Iliescu n-a «furat» nimic, cu atât mai puţin Revoluţia Română. Alţii s-au îmbogăţit şi şi-au urmărit interesele meschine, şi atunci, şi mai târziu. Se poate afirma chiar că domnia-sa este una din victimele Revoluţiei!

Dacă e să-l credem pe Mircea Dinescu, au existat indivizi care l-au bătut la cap pe Ion Iliescu în iunie 1990 că golanii şi legionarii chiar vor să-l asasineze. Acest gen de intoxicare nu putea să urmărească decât crearea de dezordine şi declanşarea unor masacre. Şi nici astăzi nu ştim cine a dat foc la acele autobuze, ca şi la Ministerul de Interne. Au existat mai multe forţe negative, şi Ion Iliescu nu a stat la cârma nici uneia dintre ele!

Uitându-ma astăzi PSD, mă tem că nici măcar PSD-ul nu i-a fost loial. Lăsând la o parte numeroşii «trădători» din care nu-mi amintesc acum pe nici unul (ştiu însă că am auzit de oameni care-i erau prieteni poate de zeci de ani, şi brusc l-au dezamăgit şi trădat, profitând de încrederea care le fusese acordată), să ne uităm astăzi nu numai la «prostănac», dar şi la alte situaţii incredibile: oare nu este primar la Constanţa şi membru de vază PSD tocmai «Măi animalule» Mazăre? Cutremurător!

Pentru cine nu ştie, Mazăre este un nesimţit clasa întâi (mai ceva decât Scripcaru, primarul pedist de Braşov) şi un mafiot de cea mai joasă speţă — nu pot dovedi, dar există oameni care au părăsit judeţul Constanţa după ce rudele lor au murit în accidente suspecte cu autor necunoscut tocmai când aveau o problemă cu primarul Mazăre! Dar, vorba englezului, face sens: este greu de crezut că un mare port precum Constanţa nu este o placă turnantă a multor afaceri mafiote, de care Mazăre nu prea poate fi străin. În orice altă ţară ar mai fi izbucnit câte un scandal, când şi când, dar la noi... aţi mai auzit de ceva după faimosul MegaPower? Fireşte că nu.

Dacă revoluţia ar fi fost «furată de Ion Iliescu», astăzi nu ar fi fost protectorul mafiei constănţene tocmai «Măi animalule» Mazăre, sau măcar acesta nu ar fi fost în PSD.

Dacă revoluţia ar fi fost «spontană», astăzi Timişoara nu ar fi încă un oraş mafiot.

Dacă braşovenii ar mai şti să se revolte ca în 1987, nu şi-ar mai bate joc de ei Scripcaru şi nenorocita asta de mafie locală (nu numai PD).

Dacă românii ar avea simţ civic, ar lupta ca să poată să schimbe ceva aici, acasă, nu în Spania şi Italia.

Dacă Ion Iliescu ar fi fist un despot, astăzi am fi fost poate dezmembraţi precum Iugoslavia, şi n-ar mai fi avut Tökes ce autonomie teritorială să revendice pe la Băsescu.

Cum însă nici una din toate acestea nu s-a întâmplat, astăzi avem o ţară cu o economie distrusă ori aservită (pe principiul «dă-l mai tare şi închide-l», sau «dacă nu-ţi poţi elimina concurenţa, cumpăr-o şi închide-o»), cu o producţie de nimicuri, primiţi în Europa ca un fel de Congo, cu compasiune, dar cu bucuria că românii îndobitociţi se vor repezi să cumpere totul ca să aibă Mama Europa unde să-şi vândă mărfurile, iar în curând buba deficitului comercial se va sparge şi ea.

Ne-am câştigat libertatea de a fi proşti şi superficiali. Marea revoluţie populară a învins!

Revoluţia bunului simţ poate să mai aştepte. Ce păcat că Ion Iliescu n-o s-o mai apuce. Cred că nici eu...

Post-scriptum: Fireşte că sunt cam prea dur. Mulţumesc pentru aprecieri!